Violența la copii: cum devine limbaj

… și ce putem face înainte să fie prea târziu

Trăim într-o lume în care violența nu mai apare doar la știri. Apare în școli, în familii și, uneori, chiar în felul în care vorbim unii cu alții fără să ne dăm seama.

În ultimele luni, România a fost zguduită de povești care au trezit teamă, revoltă și o întrebare care nu ne poate lăsa indiferenți:

Ce se întâmplă cu copiii noștri atunci când violența devine normalitate?

Nu este un articol despre un caz anume. Este un articol despre violența în rândul copiilor, despre educația emoțională și despre responsabilitatea noastră, ca adulți.

Despre cum se învață agresivitatea din gesturi mici, din cuvinte aruncate, din frici nespuse. Despre cum comportamentele violente nu apar din senin, ci cresc încet, acolo unde nu există spațiu pentru emoții, dialog și sprijin.

Nu scriu aceste rânduri ca să judec pe cineva sau să arăt vinovați.

Scriu pentru că simt că nu avem voie să trecem mai departe prea repede.

Pentru că fiecare copil care ajunge să rănească… a fost, mai întâi, un copil care a fost rănit.

Când violența devine limbajul copiilor noștri

Un fior rece mă străbate de fiecare dată când mă gândesc la crima de o cruzime inimaginabilă despre care vorbește toată România.

Dar fiorul nu vine doar din oroarea faptei.
Vine dintr-o întrebare mult mai grea:
ce se întâmplă cu sufletele copiilor noștri?

În ultimele luni, parcă s-a rupt ceva în țesătura invizibilă care ne ține pe noi oamenii împreună.

O femeie însărcinată, împușcată ziua în amiaza mare, sub ochii fetiței ei.
Doi adolescenți care se aruncă în fața unui tir, pentru că iubirea lor nu avea voie să existe.
Alți doi tineri – ea ucisă, el sinucis – din același conflict mut, între copii și părinți.
Zeci de adolescenți care își pun capăt vieții din cauza bullying‑ului, a rușinii, a singurătății.

Iar acum… doi minori care omoară cu cruzime un alt minor.

O țară întreagă este șocată. Speriată. Revoltată.

Se strâng semnături pentru a coborî la 10 ani vârsta răspunderii penale.

Zece ani…

Și, da, o asemenea monstruozitate nu poate rămâne nepedepsită.
Justiția trebuie să existe. Protecția victimelor trebuie să existe.

Dar nu pot să nu mă întreb, cu o teamă care nu mă mai părăsește:

pentru toată violența pe care copiii noștri o respiră zilnic, cine răspunde?

Pentru imaginile pe care le văd.
Pentru jocurile în care omorul e divertisment.
Pentru filmele, clipurile, glumele în care cruzimea devine normală.
Pentru casele în care se strigă, se lovește, se umilește.
Pentru școlile în care bullying‑ul este „o fază”.
Pentru adulții care rezolvă conflictele prin urlete, amenințări și dispreț.

Violența nu apare din senin

Când un copil ajunge să omoare…
nu s-a trezit violent într-o dimineață.

A învățat.

A văzut.
A simțit.
A înghițit frică, furie, abandon.

A crescut într-o lume în care durerea nu se vorbește, ci se ascunde.
În care emoțiile nu se exprimă, ci se reprimă.
În care nimeni nu-l întreabă: „Ce te doare?”
ci, poate, doar un „Ce ai făcut?” la capătul unui șir de înjurături.

Noi vrem acum pedepse mai aspre.
Legi mai dure.
Închisori care să le fure copilăria mai devreme.

Dar cine vrea legi mai blânde pentru sufletul copiilor?

Cine vrea educație emoțională reală în școli?
Cine vrea sprijin pentru părinți epuizați și speriați?
Cine vrea psihologi în fiecare comunitate, nu doar după tragedii?
Cine vrea să învețe copiii cum să simtă fără să distrugă?

Unde se rupe lanțul

Pentru că adevărul e acesta, crud și incomod:

copiii noștri nu devin violenți într-o societate sănătoasă.

Devine violentă o lume care nu mai știe să iubească, să asculte, să susțină.

Și poate cea mai grea întrebare nu este
„De la ce vârstă pedepsim?”

ci:

„De la ce vârstă începem să avem grijă?”

Pentru că fiecare copil pierdut în violență este, mai întâi,
un copil pierdut de lume.

Paradoxul schimbării

Știu că acest articol, cel mai probabil, nu va ajunge la cei mai violenți dintre părinți. Dar există un paradox straniu al schimbării:

lumea nu se vindecă niciodată începând cu cei mai bolnavi.
Se vindecă începând cu cei care încă mai pot auzi.

Părinții extrem de violenți nu sunt opriți de articole.
Sunt opriți, uneori, abia de frică, de lege, de pierdere.

Dar părinții care sunt „doar” violenți verbal…
cei care „doar” țipă…
cei care „doar” umilesc…
cei care „doar” amenință…
cei care „doar” spun „ești prost”, „m-ai scos din minți”, „n-o să ajungi nimic”…

aceștia sunt exact locul unde se rupe lanțul.

Pentru că, de cele mai multe ori, copiii care ajung să lovească, să omoare, să distrugă…
nu vin din familii monstruoase.

Vin din familii „normale”.
Cu violență mică.
Zilnică.
Acceptată.
Invizibilă.

Nu vorbim despre bestii.
Vorbim despre normalitate.

Despre acea violență care nu apare la știri.
Dar care crește încet, ca mucegaiul, în pereții sufletului.

Un copil nu învață cruzimea dintr-o crimă văzută la televizor.
O învață dintr-o voce ridicată zilnic.
Dintr-o palmă „educativă”.
Dintr-o umilință „meritată”.
Dintr-o tăcere rece.

Și chiar dacă acest text ajunge „doar” la părinți care sunt violenți verbal…
acolo violența încă mai poate fi oprită.

Pentru că între o insultă și o palmă,
între o palmă și o bătaie,
între o bătaie și o crimă…

nu e o prăpastie.
E o scară.

Indiferent sub ce formă, violența nu ajută pe nimeni.

Pentru că textele nu schimbă mase.
Textele schimbă oameni.
Iar oamenii schimbați… schimbă generații.

Poate acest articol va opri un țipăt într-o seară.
O palmă ridicată va fi lăsată jos.
O replică „mușcătoare” va fi înghițită la timp.

Și poate, peste ani, un copil va fi mai puțin furios în lumea asta
fără să știe vreodată că cineva, cândva, a pus o întrebare în loc de o judecată.

Textul acesta nu este despre o crimă.
Este despre o epidemie tăcută.

Despre o responsabilitate care nu se rezolvă printr-o petiție,
ci prin ani de grijă, educație, prezență și iubire conștientă.

Și despre o alegere simplă, dar grea:

putem construi o lume care pedepsește mai devreme…
sau o lume care VINDECĂ mai devreme.

În loc de încheiere

Poate că, înainte să cerem legi mai dure, pedepse mai rapide sau vinovați mai clari,
ar fi bine să ne oprim o clipă.

Să ne uităm la copiii noștri dormind.
Să le ascultăm respirația.
Să ne amintim cât de fragili au fost atunci când i‑am ținut prima dată în brațe.

Și să ne întrebăm, foarte încet, fără furie:

ce lume le pregătim?

Pentru că viitorul nu se scrie în tribunale.
Nu se scrie în titluri de știri.
Nu se scrie în momentele de criză.

Se scrie acum.

În fiecare cuvânt pe care îl alegem când suntem obosiți.
În fiecare palmă care rămâne ridicată… sau care se oprește la timp.
În fiecare copil pe care îl vedem, nu ca pe o problemă, ci ca pe un suflet care învață să trăiască.

Poate că nu putem schimba o societate dintr‑odată.

Dar putem opri o scară.

Putem rupe un lanț.

Putem alege, astăzi, să fim puțin mai blânzi decât ieri.

—

Dacă simți că acest text ar putea ajuta un părinte, un profesor sau un om care încă mai poate schimba ceva, te încurajez să‑l dai mai departe.
Uneori, o întrebare ajunsă la timp poate schimba un destin.