Povestea Caldicelelor-Molicelelor

Odată ca niciodată, demult, tare demult, au fost doi oameni, Teodor si Sofia, care trăiau foarte fericiţi împreuna cu Ionuţ si Anuca, cei doi copii ai lor. Ca să înţelegeti mai bine cât erau de fericiţi, trebuie neapărat să vă povestesc cum se trăia la ei pe-atunci.

De fiecare dată când apărea pe lume câte un copil, i se dădea să poarte pentru toată viaţa un săculet molicel. În acest săculet, de câte ori băga mâna, găsea câte-o… Căldicea-Molicea. Acestea aveau mare trecere, căci oricine le primea, se simţea cald, moale şi plăcut în tot trupul şi asta pentru mult timp.
Pe vremea aceea era chiar uşor să primesti o Căldicea-Molicea. Când cineva îi ducea dorul, era de-ajuns să se apropie de tine şi să-ti spuna:

„Ce bine mi-ar prinde o Căldicea-Molicea, îmi dai, te rog, una?”

Atunci numaidecât băgai mâna în săculeţul tău cel moale şi scoteai o Căldice-Molicea cât o mânuţă de copil. Şi îndată ce i-o aşezai pe cap, pe umăr sau pe genunchi, Caldicea-Moliceaua creştea si creştea, se întindea numai zambet de plăcere la lumina zilei. Atunci omul acela simtea cum parcă i se vâra pe sub piele şi cum îi incalzeste toate madularele.

Oamenii cereau unii de la alţii şi îşi împărţeau fără grijă ori sfială Caldicele-Molicele. Căci la toţi se găseau din belşug. Şi le dăruiau, se-nţelege, fără plată. Peste tot vedeai strălucind câte una, de-aceea erau cu toţii fericiţi şi sănătosi şi se simţeau căldicei şi molicei mai tot timpul.

Însă nu toti erau aşa. Căci mai trăia prin acele locuri şi o vrăjitoare urâtă şi întunecată la suflet. Răbdarea ei ajunsese la margini văzându-i pe oameni fericiţi. Într-o zi mânia i se aprinse de-a binelea când băga de seamă că nimeni n-avea nevoie de leacurile ei pentru oameni bolnavi, trişti şi răi ca ea. Şi-ntr-o zi puse la cale un plan viclean prin care să-i faca pe oameni sa-i cumpere leacurile.

Aşa se face că într-o bună dimineaţă, pe când Sofia se juca fericită în curtea casei cu Anuca ei cea mititică si drăgălaşă, zgripţuroaica se apropie de Teodor şi îi şopti cu şiretenie rece ca de gheaţa la ureche:

“Bagă bine de seamă ce-ti spun, Teodore! Ia te uită ce de Căldicele-Molicele îi dă Sofia celei mici! Dacă o ţine tot asa, ţie ce-ţi mai rămâne? Când vi se vor termina Căldicelele-Molicelele, ce vei face?!”

Teodor se miră peste masură. Se-ntoarse iute şi nitel înfricoşat, zise către vrajitoare:

“Cum asa, vrajitoareo?! Că eu doar de fiecare dată când bag mâna în sac, dau de câte una! Doar nu vrei să spui că ele se mai şi isprăvesc?!”

“Ba bine ca nu, şi de-asta am venit, să-ţi deschid odată ochii! Nu există pe lume sac fără fund! Şi odată ce v-aţi ispravit Căldicelele-Molicelele, va fi vai de voi!”

Şi încalecand pe mătura ei de vrăjitoare, se duse boscorodind şi râzând fără noimă.

Lui Teodor îi rămasese gândul la cele ce auzise de la scorpia de vrăjitoare. Şi începu să se uite pe furiş de fiecare dată când Sofia dădea câte-o Căldice-Molicea altora. I se strângea inima, căci tare mult îi placeau Caldicelele-Molicelele ei şi tare n-ar fi vrut să le vadă pentru totdeauna risipite copiilor sau altora.

Era din ce în ce mai posomorât şi mai preocupat. Se întrista de fiecare dată când câte o Caldice-Molicea părăsea sacul Sofiei şi începu chiar să i se plângă. Cum Sofia îl iubea tare mult, de-atunci încolo dădea tot mai puţine, ca să păstreze căt mai multe pentru el.

Copiii băgară îndată de seamă acest lucru şi înteleseră că nu e bine să dai încoace şi-ncolo Căldicele-Molicele ori de câte ori pofteşti, ori ţi se cere. Şi deveniră şi ei foarte grijulii, temători şi chiar geloşi când părintii lor dădeau altora Caldicele-Molicele. Începura chiar să facă scene şi să plângă, atunci când vedeau la alţii cate o Căldice-Molicea de-a lor. Şi chiar dacă mereu găseau în săculetul lor Caldicele-Molicele ori de câte ori băgau mâna după ele, se simţeau tot mai vinovaţi că le împărţeau. Şi asa se face că deveniră zgârciţi şi dădeau şi ei tot mai puţine.

Încet-încet planul vrajitoarei reuşi. Dacă înainte oamenii se adunau câte trei, patru sau cinci şi îşi împărţeau între ei Caldicele-Molicele fără nici o grijă, acum ei apăreau tot mai mult singuri, de teamă să nu se întâlnească cu careva care să le ceară Caldicele-Molicele. Ba înca se ascundeau ca să le păstreze numai şi numai pentru ei.

Însa aşa mergând treburile, se simţeau tot mai puţin calzi şi tot mai putin molicei. Zâmbeau din ce în ce mai puţin, parcă se uscau şi se chirceau ducând dorul Caldicelelor-Molicelelor, iar unii chiar mureau din cauza asta. Boala cuprindea pe tot mai mulţi, aşa încat de disperare, ajunseră să cumpere leacuri de la vrăjitoare, cu toate că nu le erau de vreun folos.

Până şi vrăjitoarea trebui să recunoasca cum că nu era de glumă, situaţia se agrava. Căci dacă oamenii ar muri cu toţii, cine i-ar mai cumpăra leacurile, şi-aşa bune de nimic? Aşa că puse la cale un alt plan.

Dărui tuturor un sac foarte asemănător cu cel de Căldicele-Molicele. Numai că pe când cel primit la naştere era călduţ, cel dat de vrăjitoare era rece ca un sloi de gheaţă. În acest sac vrăjitoarea cea rea puse Reci-Ţepoasele. Acestea nu-i făceau pe oameni calzi şi molicei ca mai inainte. Ba dimpotrivă, îi făcea reci, certăreţi şi posaci. Însa şi asa, Reci-Ţepoasele tot erau ceva faţă de nimic. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Ele măcar îi opreau pe oameni să se mai usuce pe picioare.

Aşa că, de-atunci încolo, când cineva cerea altcuiva câte o Căldice-Molicea, de frica să nu-şi ispravească rezerva proprie, acela îi răspundea:

“Nu-ţi pot da o Căldice-Molicea, n-ai vrea în schimb o Rece-Ţepoasă?”

Câteodată, când se întâlneau doi oameni, fiecare avea în gând că poate-poate de data asta va primi de la celalalt o Căldice-Molicea. Da’ de unde! De frică să nu ramană fără ele, deodată işi schimbau amândoi gândul şi işi dădeau câte-o Rece-Ţepoasă. Aşa că, precum bine vă gânditi şi socotiţi, oamenii nu mai mureau, dar nici fericiţi nu erau. Erau doar reci, certăreţi şi tare, tare posaci.

Trebuie oare să vă mai spun că vrăjitoarea cea rea îşi freca mâinile de bucurie de cât de bine îi mergea negoţul ei şiret?! Şi că de unde mai inainte Căldicelele-Molicelele erau toate la îndemână şi pentru toţi, precum aerul, de-acum deveniseră tot mai rare şi mai preţioase?

Nu-i de mirare că bieţii oameni erau în stare să facă orice ca să le aibă. Cine era mai lipsit de noroc în a-şi găsi un partener mai larg la inimă şi mai cu dare de mână, trebuia să muncească din greu ca să-şi cumpere când şi când şi pe bani mulţi, se-nţelege, câte-o Căldice-Molicea.

Unii deveniră foarte avuţi, strângeau şi tot strângeau la Caldicele-Molicele, căci nu mai dădeau îndărăt nimănui. Ce făceau mai apoi? Le vindeau celor sărmani care şi-ar fi dorit să simtă măcar o clipă că viaţa mai merită traită.

Se mai întampla că unii luau Reci-Ţepoase, care erau pe toate drumurile şi pe degeaba, le puneau niscai fulgi si pene moi ca sa le acopere ţepii şi le ofereau drept Căldicele-Molicele. Dar falsurile astea, care semănau cu înlocuitorii de plastic, adusera şi mai mari bătăi de cap. Pentru că să zicem că se întalneau două sau mai multe persoane şi îşi dădeau gratis falsurile. Dar aşteptau să se simtă încălziţi şi buni ca înainte. Iar ei se simţeau, de fapt, mai rău. Şi-atunci chiar că nu mai pricepeau nimica-nimicuţa: se simţeau şi mai reci, şi mai certăreţi, şi mai trişti pentru că nu mai aveau Caldicele-Molicele sau pentru că tot schimbaseră între ei plastice de-astea deghizate în Caldicele-Molicele?! Şi toată nenorocirea de pe capul lor era numai şi numai din pricina vrăjitoarei ăleia care le vârâse în cap ideea că vor ajunge la fundul sacului dacă mai schimbă cumva între ei Căldicele-Molicele!

Dar să vedeţi cum o ia povestea la vale! Că nu mult după aceea, poposi în locurile acelea cuprinse de mare nefericire o femeiuşcă veselă şi plină de nuri. Părea că n-a auzit în viaţa ei de vrăjitoarea cea rea. Căci ce făcea? Să vezi şi să nu crezi! Împărţea în dreapta şi-n stânga la Caldicele-Molicele, de-i cereai ori nu. Maricica-Molicica, cum au început să-i spună, ţi le aşeza una-două, ca în vremurile cele bune, pe cap, pe umeri ori pe genunchi. Unii se uitau chiorâş la ea şi o criticau mai pe faţa, mai în dos, cum că i-ar strica pe copii. Că-i invaţă adică să fie risipitori şi nechibzuiţi cu Caldicelele-Molicelele. Copiii însă o iubeau tare mult, pentru că în jurul ei era cald şi bine şi de-aceea făceau şi ei ca ea. Împărţeau Caldicele-Molicele când şi cui pofteau.

Cei mari nu s-au lăsat cu una, cu două. Au hotărât că nu mai merge asa! Copiii ăştia vor ajunge să-şi risipească toată averea de Caldicele-Molicele. Să se dea imediat o lege ca nimeni nu mai are voie să-şi împartă după bunul plac Căldicelele-Molicelele! Numai cine are permis în toată regula poate să le impartă. Dar şi atunci cu masură!

În ciuda acestei legi foarte aspre, copiii continuau să-si dăruiască între ei Caldicele-Molicele când doreau şi mai ales când cineva le cerea. Şi cum erau mulţi copii în acele locuri, cam tot atâţia câti oameni mari, n-ar fi de mirare că, într-un tarziu, dreptatea să fie de partea lor.

Oare cum se va termina povestea asta? Vor reusi cei mari sa îşi impună legea prudenţei şi a căpătuirii prin economisirea Căldicelelor-Molicelelor? Sau Maricica-Molicica şi copiii îi vor convinge că merita riscul să creadă că vor avea mereu Caldicele-Molicele câte işi doresc?

Vor avea cei mari puterea să creadă? Să creadă că acele vremuri fericite, de care şi ei işi mai amintesc câteodată, mai pot exista cu adevărat? Acelea în care Caldicelele-Molicelele erau fără de număr pentru că nimeni nu le număra?!

* Autor Claude Steiner

Ti-a placut Povestea Caldicelelor-Molicelelor?  

Tu ce parere ai? Crezi ca oamenii ar trebui sa voteze legea si sa imparta cu prudenta Căldicelele-Molicelele sau sa-si reaminteasca si sa creada ca pot fi din nou fericiti daruind Căldicele-Molicele fara numar?

Lasa-mi parerea ta intr-un comentariu, mai jos! Multumesc!

Cu iubire,

Claudia Căldicica